Un război trăit la distanţă

         Au trecut 4 luni şi eu încă nu am uitat cele 23 de zile de groază. Erau 7 ţări între mine şi Gaza locul unde o armată a intrat în forţă peste un popor îngrozit, obosit psihic şi fizic, demoralizat, sărăcit şi ajuns pe culmile disperării. Nu am fost acolo fizic, dar cu inima am fost tot timpul acolo, alaturi de acest popor greu încercat. Micutii palestinieni au indurat in viata lor atât de multe, încat cred că în corpul şi mintea lor maturitatea s-a instalat deja, de altfel acesta e un fenomen frecvent intalnit in randul copiilor palestinieni. Sa revenim la ce s-a întâmplat în ianuarie 2009 în Gaza. Am fost martorii neputiincioşi ai unei grozăvii, nu ştiu cu cât i-a ajutat revolta noastră, lacrimile noastre. Nu ştiu cît de morali am fost uitându-ne la atrocităţile care se petreceau acolo, într-o parte a planetei noastre, nu era un joc virtual, era o realitate care ar fi trebuit să nu se întâmple. De câte ori în Gaza se escaladează violenţa şi reîncep luptele, calmul meu o ia la fugă peste pervazul raţiunii, asemeni unei pisici care ar vrea să prindă un canar frumos colorat. Scriu despre război pentru că vreau ca oamenii să îl urască şi mai mult, să îl sancţioneze, să il excludă din sacul soluţiilor. Scriu despre război pentru că vreau ca oamenii să înţeleagă cum e să fii participant fără voie, implicat in el. E îngrozitor să simţi că eşti departe de cei dragi, e îngrozitor să te simţi legat cu lanţurile neputiinţei într-un conflict. Anul 2009 a inceput trist pentru mine. Am trait momente de tensiune extrema, de disperare, de furie, de neputinţă, de tristeţe. De când sunt departe de Gaza trăiesc aceste stări atunci când Intifada reîncepe( dar oare s-a sfârşit vreodată, mai corect e sa spunem ca Intifada ia din când în când vacanţă). Dar în ianuarie 2009 am trăit cele mai cumplite momente pentru că tot ce s-a întâmplat atunci mi-a dat viaţa peste cap, a trecut atâta timp şi eu încă nu reuşesc să îmi revin din şoc. Dacă eu mă simt astfel , oare cum se simt palestinienii care au trăit pe pielea lor acele zile? I-am povestit unei prietene palestiniene care locuieşte în Gaza, ce am simtit atunci. Zile întregi nu mi-a fost foame, somn, sete, mă simţeam ca anesteziată. După ce i-am povestit mi-a spus după un minut ,, şi noi am avut acolo exact aceleaşi senzaţii''. În seara invaziei eram într-o vizită la o familie palestiniană. Copii lor se jucau în camera alăturată. Un copil a venit şi ne-a anuntat speriat că a văzut la ştiri că soldaţii israelieni au intrat în Gaza. Intrau atât de senini şi siguri pe ei, de parcă s-ar fi dus să mănânce o îngheţată într-un mall sau în nu ştiu care alt restaurant celebru. Se vedea că îşi pregătiseră cu grijă momentul. Poate că de fapt le era frică , dar nu arătau că le este. Eu descriu doar ceea ce am reuşit să percep, doar Allah ştie adevărul. Momentul în care armata israeliană a invadat Gaza a fost unul dintre cele mai tensionate din viaţa mea. Mi-am pierdut controlul şi am început să plâng cu disperare. Nu sunt pesimistă, nici atunci nu eram , eram doar o mama ingrozita la gandul ca poate copiilor ei li se va întâmpla ceva rău. Am sunat cu disperare la toate numerele de telefon pe care eu le cunoşteam în Gaza, sunau, sunau, sunau şi atât. După o jumătate de oră am primit un telefon de acolo. M-am liniştit un pic, dar îngrijorarea a rămas şi a crescut pe măsură ce bombardamentele îndreptate împotriva Gazei se înteţeau. Povestea mea este doar o parte a unui roman trist scris de mâinile unui popor care îşi duce încercarea de peste 60 de ani. M-am născut în anul în care a avut loc un război care a marcat istoria poporului palestinian- 1967- e anul care a mai rupt încă odata teritoriul palestinian şi care a dat naştere unei sintagme ciudate- a transformat mii de oameni într-o cifră, dacă până atunci existau doar cei din ‘48, dupa aceea au aparut si cei din ‘67. Să sperăm că nu va mai intra în memoria colectivă palestiniană nicio cifră. Timp de 23 de zile, ziua era dedicata muncii iar nopţile, eram doar eu cu durerea si neputinta mea, mobilul şi televiziunea Al Jazeera. Datorită faptului că am locuit câţiva ani în Gaza am putut să realizez pe ce străzi erau soldaţii israelieni, Am văzut în aceste zile un conflict de o violenţă ieşită din comun. Gaza s-a cufundat timp de 23 de zile într-o noapte fără sfârşit, într-un iad din care nimeni nu putea să spună cum se va ieşi. Fumul negru al exploziilor a acoperit zile întregi cerul. Undeva într-o casă din Gaza 2 cetăţeni palestinieni- copii mei- erau topiţi de teamă. Ca toti copii de vârsta lor de acolo. Nu voi uita niciodată cadavrele micuţilor palestinieni morţi într-un război prea violent pentru ei, în care au fost jertfe făra voie. Facem parade că de mii de ani au dispărut sacrificiile umane, mai marii lumii ţin discursuri despre dreptul la viaţă al fiinţei umane, în timp ce mii de copii îşi pierd anual viaţa în diverse conflicte. Copii aceia frumoşi şi nevinovaţi nu vor mai putea mânca niciodată ciocolată, nu vor mai putea să zâmbească sau să spună mama sau tata. Erau nişte îngeri cărora li s-au frânt aripile. Prima mea întâlnire cu războiul a avut loc în anul 1995 în Gaza, nu mi-au plăcut niciodată nici cărţile care descriu conflicte, nici filmele despre război. Dar în acel an, nu am mai avut cum să refuz să ma întâlnesc cu ceva oribil, care m-a ajutat să preţuiesc şi mai mult pacea şi stabilitate şi m-a transformat pentru totdeauna într-un adversar al războiului. Mă întorc în timp şi retrăiesc prima întâlnire cu războiul. Ne-am întâlnit pe pământ palestinian, într-o seară de primavară. Gaza şi-a îmbrăcat hainele cernite ale nopţii. Afară era o linişte pe care nu o întâlneşti în oraşele europene, o linişte înspăimântătoare pentru mine care provin dintr-o civilizaţie a zgomotului. Zeci de motoare de avion se aud de la distanţă, apoi mai de aproape, tot mai aproape. Cerul e brăzdat de lumini roze şi bleu. Zgomotul e terifiant. Parcă aş fi într-un film despre război. Din unele case răzbat împuşcături şi ţipete, oamenii se ascund îngroziţi prin ungherele casei. Li se citeşte groaza pe feţe. Întreb ce a fost asta, mi se răspunde calm că nu e nimic, să nu imi fie frică. Încerc să adorm dar pe la miezul nopţii avioanele israeliene revin, unul după altul. Le număr şi ajung la 35, deci 35 de avioane sunt deasupra noastra. Se reîntorc din Liban, unde au efectuat un raid de pedepsire. Mi-e groază să mă gândesc la consecinţele sumbrei lor vizite în ţara cedrilor. Copii se trezesc ţipând îngroziţi, îi liniştesc, iar eu nu pot închide un ochi toată noaptea. Vin dintr-o ţară unde e pace, unde atunci când trece un avion, ieşim să ne uităm fascinaţi la el. Palestinienii sunt obişnuiţi cu aceşti ucigaşi de metal, de zeci de ani le dau viaţa peste cap avioanele israeliene, fac parte deja din cotidian. De câte ori sunt raiduri palestinienii aşteaptă tăcuţi deznodământul , ei ştiu că nu pot decât să aştepte. Aşa au procedat şi în aceste zile terifiante pentru ei, dureroase pentru lumea întreagă. Am fost martori la un conflict, am luat atitudine sau am tăcut, fiecare a procedat în funcţie de ceea ce i-a dictat vocea conştiinţei.

MIHAELA SEBAI JABI.

                 Sunt casatorita cu un cetatean sirian de 10 ani.Avem 2 fetite de 9 si 6 ani,acum 3ani,mai precis pe 13.10..2006 am plecat toti in Siria in vizita,cum de altfel mergeam in fiecare an.Am plecat pentru 2 saptamani,pentru ca sotul meu mi-a spus ca statul Sirian acorda case celor plecati din tara,casatoriti cu cetateni straini,adica un mod de a`i aduce inapoi,dar ca el nu doreste sa ramana acolo ci doar sa mergem sa luam apartamentul,sa-l vindem si sa ne intoarcem in tara.Cand am ajuns acolo,influentat de mama lui si fratele cel mare,sotul meu mi-a spus ca eu sunt libera si ca pot pleca inapoi in Romania,dar ca fetele sunt ale lui si ca vor ramane cu el in Siria.Am crezut ca e o gluma si ca sotul meu si tatal copiilor mei nu poate sa faca asa ceva,stiind ca ma iubeste atat pe mine cat si pe copilele pe care le-am dorit si crescut impreuna cu atata dragoste.Am refuzat sa cred asa ceva,ca sotul meu nu poate fi atat de crud si nedrept,dar binenteles ca m-am inselat.Au urmat clipe de groaza atat pt mine cat si pt fete,invatate la ele"ACASA",adica in ROMANIA,alaturi de bunica lor,mama mea,de fetitele din fata blocului,de jucariile lor,pe care nu aveau sa le mai vada niciodata,dupa spusele tatalui lor.Pana cand intr-o zi mama mea a sunat si a spus ca vine in vizita la noi in Siria,ceea c a si facut si a incercat sa discute cu sotul meu si sa clarifice cauzele si factorii care il antrenau intr`o asemenea nedreptate.Sotul meu a hotarat sa mergem in AMBASADA ROMANIEI din DAMASC pentru ai face o hartie prin care eu eram obligata sa respect dorinta lui de a se intoarce oricand dorea in SIRIA cu fetele noastre chiar si fara mine,binenteles ca nu aveam cum sa fac asemenea lucru,cum sa te joci si sa iti bati joc de familia ta.In ambasada am intrat cu cartea de identitate,deoarece sotul meu cum am intrat in SIRIA mi`a luat toate actele si pasapoartele,mai ales ca pe pasaportul meu era fetita noastra cea mica,i-am facut acea hartie si urma sa ne intoarcem in ROMANIA cu mama mea..Binenteles ca asta nu s-a intamplat,mintind ca are probleme in ROMANIA si ca daca ne intoarcem va fi arestat pe aeroport.Mama mea s-a intors in tara si a venit sora mea la o perioada de timp pt ca sotul meu i-a spus ca vom veni inapoi cu ea.Alta minciuna de`a sotului meu pe care il iubeam si-l credeam.Dupa o luna de stat la noi a trebuit sa plece si sora mea,dar inainte de a pleca sotul meu i-a promis ca vom veni si noi intr-o saptamana,cum era de asteptat acest lucru nu s-a intamplat.M-a trimes pe mine singura sa vad daca are probleme in tara si sa inchiriez apartamentul pe care il avem in BUCURESTI,asta am facut,am venit,si am constat ca problemele cu legea nici nu existau,am inchiriat casa si m-am intors la copii si sotul meu,care a devenit foarte agresiv atat cu mine cat si cu fetele!In octombrie anul trecut,2007,a venit acasa si mia zis sa-mi fac bagajul sa plec ca mia cumparat bilet de autocar,ca fetele sunt ale lui si ca raman cu el.Am refuzat sa plec fara el si fara copii mei iar dupa o cearta zdravana finalizata cu atacuri fizice chiar, el a insistat sa ma oblige sa fac un lucru care ma indepartau de ei ,sa ma duc sa inchiriez magazin ,sa dau chiriasii afara ca pana de Cracin va veni si el.Asa am facut dar el binenteles nu a venit,ba chiar s-a insurat in SIRIA si are si un copil iar pe fetele noastre le bate si le obliga sa-i spuna acelei femei mama.In fiecare zi il sun si nu-mi raspunde,iar cand imi raspunde nu vrea sa-mi dea fetele la telefon,amenintandu-ma ca-mi taie gatul daca indraznesc sa revin vrodata in SIRIA!Am inaintat actiunea de divort si incredintarea minorilor,ca orice mama care isi doreste ca copii ei sa creasca langa ea fara ai refuza dreptul de tata al lui. Am mers la Ministerul de Externe unde mi s-a spus ca dansii nu ma pot ajuta decat sa il sune pe sotul meu in Siria si sa`l intrebe ce fac copii,daca sunt bine,iar mai apoi sa ia contact cu mine si sa ma anunte cu referire la cele dorite de mine,acesta fiind singurul lucru cu care ma puteau ajuta.Am sunat la Drepturile OMULUI unde am vorbit cu doamna Cristina Cuculas,aceasta spunandu`mi ca imi trebuie incredintarea copiilor deoarece fara aceasta nu putea actiona in niciun fel;am mai apelat si la Autoritatea pentru Protectia Copilului dar in zadar,acelasi rezultat .Ministerul de Justitie,si mai exact dl Sandulescu din cadrul Directiei Generale Juridice si Drept Administrative,m`a impulsionat si mi`a dat curajul sa continui si sa fac tot posibilul pentru a avea fetele langa mine,deoarece statul sirian cu Drepturile Internationale ale omului are un trata t semnat prin care eu imi pot aduce copii in Romania.Am mai apelat si la Ambasada Siriei,mergand in audienta la dl consul, acesta spunandu`mi acelasi lucru ca si dl Sandulescu.Vazand ca nu am nicio sansa de a`mi vedea copii am hotarat impreuna cu mama si sora mea ca mama sa se duca in SIRIA sa vada fetele,din simplul fapt ca eu nu m`as fi putut duce fiind amenintata cu moartea.TOTUL a fost fara rezultat fiindca mama s`a dus degeaba,a stat o luna de zile si a asteptat sa le reintalneasca,dar specific sotului meu,a mintit ca nu este in tara,nici el si nici fetele si astfel mama mea a mers in siria,a stat atata timp rugandu`se de rude sa ii dea fetele sa le vada dar totul in zadar.In luna decembrie am apelat si la televiziune,si mai exact la postul OTV,unde mi`am expus drama iar sotul meu a intrat in direct si astfel am ajuns la o asa-zisa intelegere:eu sa fac un act notarial prin care sa precizez ca sunt de acord ca fetele mele sa stea pe parcursul anului scolar in SIRIA iar in vacante aici in Romania,iar el sa respecte procura si sa`mi trimita fetele,fiind totul fara nici un rezultat nici in ziua de azi.Nu le`am mai vazut de 2 ani,nu am bucuria macar de a le auzi glasurile,refuza tottal sa mi le dea la telefon sau pe internet sa le vad,mai ales ca maine 4 august ,fetita mea cea mare implineste 9 anisori,si ca orice mama doresc sa`mi strang copilul la piept,sa`i urez la multi ani si sa`i spun cat de mult o iubesc,dar din nefericire stiu ca nu o sa am bucuria aceasta pentru ca tatal ei ia privat dreptul de a trai alaturi de mama ei si de a avea parte de dragostea de mama.Mi`am epuizat din puteri,speranta fiind singura care ma indeamna sa nu renunt si sa continui lupta pentru a`mi avea din nou fetele langa mine.Din sufletul unei mame care sufera,caruia i` a fost privat dreptul de a`si creste copilul,va rog sa ma ajutati pentru a deveni din nou implinita si pentru a reda unor copilasi fara nicio vina, zambetul,fericirea si toata iubirea de mama care nu poate fi inlocuita niciodata in lumea asta de niciun alt sentiment sau o alta afectiune.MIHAELA SEBAI JABI.